Orfeu in infern

De Tennessee Williams

CAROL

(la telefon): Aştept. (Către celelalte femei:) Mi-am prins tocul de la pantof în trotuarul ăsta pră­pădit şi mi s-a rupt ... (Ridică pantoful.) Se zice că dacă ţi se rupe papucul dimineaţa, înseamnă că-ţi vei întîlni ursitul înainte de apusul soarelui. Cînd s-a rupt al meu, era deja întuneric. Poate că asta înseamnă că am să dau peste dragostea vieţii mele înainte de răsăritul soarelui. Tu  eşti,  Bertie?   Aici  e  Carol.   Ce  faci?   Te-ai izbit de ceva? Am auzit ceva dărîmîndu-se. Eu plec chiar acum, sînt deja pe drum, totul este aranjat, mi-am obţinut subvenţia, cu condiţia să mă aţin cît mai departe de Two River. A trebuit să-i şantajez un pic. Am venit la masă cu ochii fardaţi şi cu boleroul meu negru, iar Betsy Boo, cumnată-mea,   mă   întreabă:    „Carol,   te   pregă­teşti pentru vreun bal mascat?" I-am  răspuns: „Nu,  deloc, mă pregătesc să   ies  să mă plimb astă-seară, pe şoseaua principală, de la noi pînă la Memphis,   aşa  cum  obişnuiam  cînd locuiam aici". Ei, scumpule, să fi văzut cum a sărit de la masă, aşa de repede îneît nici nu ştiu cînd a trecut dincolo şi cînd s-a întors cu un cec,  cu cerneala neuscată încă pe el. Şi asta se va repeta lunar, atîta timp cît voi sta departe de Tvvo River al dumnealor ...  (Rîde veselă.) Ce mai  face  Ja-ckie?  Drăguţul de el,  sărută-l dulce din partea mea!  Oh,  scumpule,  mă urc în maşină  şi vin direct; nu mă opresc să culeg pe nimeni, decît numai dacă tu ai nevoie de cineva! Ne vedem la barul „Starlite" înainte de închidere, iar dacă întîrzii prea mult,  atunci te întîlnesc neapărat la „Morning Caii" la o cafea, înainte ca celelal localuri de noapte să fie închise ... Eu .... Berti Bertie!... (Rîde nesigură) Ia, să vedem acum ... (Secate un revolver din buzunarul trench-ccatului) Caut cartuşe pentru revolverul meu. Nu am permis de port-armă. N-am  nici permis de  condus maşina. Cînd opresc maşina pentru careva, vreau să fiu sigură că este cineva pentru care doresc să opresc. N-aveţi decît să-I spuneti serifului, doamnelor.   Eu  l-am  şi  informat   că,   dacă  încearcă vreodată să mă mai oprească pe şosea, am să-l împuşc pe loc.

(Catre Val) Ce repari acolo? Băieţi   ca   dumneata   întotdeauna   au   ceva  reparat. Vrei să-mi repari şi mie pantoful? De ce ai tresărit cînd m-ai văzut? Am crezut o clipă că voiai chiar s-o iei la fuga. Ţi-e teamă poate că am să te torn? Să te denunţ. Nu, n-aş face-o, nu sînt pîrîcioasa din fire. Dar dacă e cazul, pot dovedi că te cunsc. Erai la New Orleans, în noaptea de revelion. Purtai scurta asta şi aveai un inel în formă şarpe cu un ochi de rubin. Atunci, un inel cu ochi de smarald. Atunci, poate că era un inel cu un dragon cu un ochi de smarald,  sau din diamant,  sau  de  rubin.  Ne-ai  spus  că  era un cadou de la o doamnă care se ocupă cu osteopatia şi pe care ai întîlnit-o undeva, în călătoriile dumitale, şi că ori de cîte ori erai la ananghie telegrafiai  acestei   doamne   şi,   oriunde   te-ai  fi aflat, sau oricît ar fi trecut de la ultima întîlnire,  ea îţi trimitea de fiecare dată un cec a douăzeci şi cinci de dolari cu acelaşi dulce mesaj „Te iubesc. Cînd te întorci la mine?" Şi pentru a dovedi că această poveste era adevărată, desi nu  era greu  de  crezut,   ai  scos  din  portofelul dumitale ultima dintre aceste dulci epistole   ca să o vedem ...  (îşi lasă capul pe spate cu un ras  încet; el se uită în altă parte si îşi face de lucru cu catarama.)   Te-am urmărit cu toţii,  în cinci  localuri, pînă ţi-am dat de urmă, şi eu am fost  aceea care m-am apropiat de dumneata.  M-am dus spre barul unde stăteai rezemat, ţi-am pus mîna pe haină şi te-am întrebat: „Din ce mate­rial e făcută?" Şi cînd mi-ai spus că e din piele de şarpe, am zis:  „Mi-ar fi plăcut să-mi fi răs­puns   atunci  ceva  care  nu   era  deloc   drăguţ". Ai zis: „Altă dată să-ţi ţii mîmile la locul lor". Era după miezul nopţii, iar eu eram beată.  îţi aduci aminte ce ţi-am spus? Ţi-am spus:  „Ce naiba poţi să faci pe acest pămînt decît să te agăţi cu  amîndouă mîinile de orice îţi iese în cale  şi  să  nu-i  dai drumul chiar de-ţi sfărîmă degetele".   Eu  am  spus  asta,  deşi  pînă  atunci nici măcar nu mă gîndisem vreodată. Dar după aceea mi s-a părut cel mai mare adevăr pe care buzele   mele   îl   rostiseră   vreodată:   „Ce   naiba poţi să faci   pe acest pămînt decît să te agăţi cu amîndouă mîinile de orice îţi iese în cale şi să nu-i dai drumul chiar de-ţi sfărîmă degetele" ... Mi-ai aruncat o privire iute şi gravă.  Cred că ai dat uşor din cap, apoi ţi-ai luat ghitara şi ai început să cînţi.  Apoi ai început cheta.  Şi de cîte ori ţi se arunca în pălărie un dolar întreg, fluierai o dată. Vărul meu Bertie şi cu mine ţi-am dat cinci dolari şi ai fluierat de cinci ori, apoi te-ai aşezat la masa noastră să bei ceva. Am băut coniac Shenley cu limonada. Ne-ai arătat toate iscăliturile de pe ghitara dumitale ... Ai ceva de corectat, pînă aici?

Vreau să te cunosc din ce în ce mai bine. Aş vrea să ies cu dumneata astă seară la un „jooking". Ah, nu ştii ce-i aia? Asta înseamnă: Te urci într-o maşină şi bei puţin, apoi te plimbi puţin şi te opreşti şi dansezi puţin la muzica unui pick-up automat, şi apoi mai bei puţin şi te plimbi din nou puţin, şi te opreşti şi mai dansezi puţin, şi apoi te opreşti din dans şi te apuci să bei, apoi te plimbi şi apoi te opreşti din plim­bare şi iar bei, şi după aceea în sfîrşit te opreşti din băut... Apoi… Asta depinde de vreme, şi de persoana cu petreci.  Dacă  este o noapte caldă cu lună te duci la cimitirul de pe Dealul Chiparoşilor, şi întinzi acolo o pătura printre monumentele  de  piatră…  Insă  dacă este o noapte frumoasă, şi noaptea asta cu siguranţă că nu este, atunci te duci de obicei la caloanele Idlewild, care se află pe şoseaua Dixie între  noi şi Sunset. E foarte frumos. (scoate o sticla si bea) La mulţi ani Piele-de-Şarpe.

Ce spun? Auzi ce spun femeile astea despre mine? Nu  pot  să  fiu  indiferentă!  Ce-au  spus  despre mine, că sînt o stricată? Ma fardez tipator ca sa ma impun! Ca să mă impun! Sînt o fiinţă care vrea să impună. Vreau să fiu remarcată,   văzută,   auzită,   simţită!   Vreau   să ştie   lumea   că  trăiesc!  Dumneata  nu   vrei  să ştie toată lumea că trăieşti?

Am fost cîndva ceea ce se numeşte o reformatoare întru Hristos. Ştii dumneata ce este asta? Un fel de exhibiţionism blînd. Ţineam discurs la întruniri populare, trimiteam scrisori de protest în legătură  cu  exterminarea sistematica negrilor,   care  constituie  majoritatea  populatiei din district. Consideram că era nedrept să moara de foame şi de pelagră, atunci cînd zac şi se prapădesc recolte întregi din cauza gărgăriţelor si a verilor prea ploioase. Am vrut şi am început să construiesc dispensare şi am cheltuit în acest  scop toţi banii pe care mi i-a lăsat mama.! Cînd a apărut acel Willie McGee, el a fost trimis pe scaunul electric pentru că a avut relaţii nepermise cu o prostituată albă ...  (Vocea ei tremura de   emoţie.)   Am   făcut  una   de   pomină.   M-am învelit într-un sac mare şi am pornit-o pe jos spre   reşedinţa   guvernatorului.   Era   iarnă, am umblat  desculţă  şi  îmbrăcată  numai  cu  sacul acela, ca să înmînez guvernatorului acestui tinut  protestul meu personal. Da,   cred  că  a  fost un pic de exhibiţionism din partea mea, însă nu  numai asta.  Mai era şi altceva în toate astea. Ştii unde  am  ajuns? La  şase mile  de   oraş huiduită,   batjocorită,   şi  chiar   scuipată  la tot  pasul — şi apoi am fost arestată! Ghici pentru ce?   Pentru  vagabondaj   şi  desfrînare.  Da,  asta a fost acuzaţia: „vagabondaj şi desfrînare  fiindcă au decis că acel sac de cartofi pe care il  aveam pe mine nu era o îmbrăcăminte cuviincioasă ... Ei, dar asta a fost   cu multă  vreme in  urmă, iar astăzi din reformatoare n-a mai rămas nimic.   Sînt pur şi simplu o  „vagaboandă desfrînată".  Dar le  arăt  eu  lor  cît  de  desfrînata  poate   fi   o   „vagaboandă   desfrînată"   dacă pune  toată  inima  ei într-asta,   aşa  cum  mi-o  pun eu. Foarte bine. Ţi-am spus povestea mea,  povestea   unei   femei   exhibiţioniste.   Acum as vrea să faci şi dumneata ceva pentru mine. Du-ma  te rog, cu maşina mea, pe Dealul Chiparoşilor! Şi acolo vom asculta cum glăsuiesc morţii. Ca acolo vorbesc. Ciripesc unii cu alţii, ca păsarile de pe deal. Dar tot ce spun ei se reduce la un singur cuvînt, şi acel cuvînt este: „Trăieşte, trăieşte, trăieşte, trăieşte, trăieşte!" Este tot ce au învăţat ei, este singurul sfat pe care ţi-l _: pot da. Trăieşte, şi atîta tot... E simplu! Un sfat cum nu se poate mai simplu!

Să ştii, Piele-de-şarpe, că aici eşti în pericol. Ţi-ai lepădat haina care spunea „Sînt sălbatic sînt singur " şi ai îmbrăcat o frumoasă uniformi albastră de puşcăriaş ...

Cu usile inchise

De Jean Paul Sartre

ESTELLE

Pe cine mai aşteptaţi? (cu uşurare): Ah, atunci rămînem singuri, domnul , doamna şi cu mine? (Izbucneşte în ris.) Dar canapelele astea sînt aşa de urîte. Şi vedeţi cum au fost aşezate; am impresia că e Anul Nou şi că sînt în vizită la mătuşa-mea. O canapea pentru fiecare, am impresia. Asta e a mea? Dar n-am să mă pot aşeza pe ea niciodată, e o catastrofă... sînt îmbrăcată în albastru-deschis şi canapeaua e de culoarea spanacului. Să facem cunoştinţă, de vreme ce trebuie sa locuim laolaltă. Mă cheamă Estelle Rigault. Ei! Esenţialul, nu-i aşa, este să ne păstrăm buna dispoziţie. Aţi... ? Aha … Eu? Ieri. Ceremonia nici nu s-a terminat. (Vorbeşte foarte firesc, dar ca şi cum ar vedea tot ce descrie.) Vîntul deranjează voalul surorii mele. îşi dă toată osteneala să plîngâ. Ei, hai! hai! încă un mic efort. Aşa! Două lacrimi, două lacrimi mici care-i sclipesc sub voal. Olga Jardet e foarte urîtă în dimineaţa asta. O sprijină pe sora mea, ţinînd-o de braţ. Nu plînge din cauza rimelului, şi trebuie să spun că eu în locul ei... Era cea mai bună prietenă a mea. Ei, acum s-a sfîrşit. Pleacă toţi. La revedere; la revedere. Ce de strîngeri de mînă. Soţul meu e bolnav de supărare, a rămas acasă. Da, ia te uită, s-a şi făcut noapte. Olga se dezbraca. Ce repede trece vremea pe pămînt. E insuportabil. Şi trebuie să mi se întîmple ceva prin voi amîndoi? (Se uită la ei.) Prin voi. Intîlneam uneori figuri care-mi spuneau ceva număidecît. Figurile voastre nu-mi spun nimic. Ce vreţi să mai ştiţi? N-am nimic de ascuns. Eram orfană şi săracă, îl creşteam pe fratele meu mai mic. Un vechi prieten al tatei m-a cerut în căsătorie. Era bogat şi bun, am primit. Ce-aţi fi făcut în locul meu? Fratele mi-era bolnav şi avea nevoie de îngrijire. Am trăit şase ani cu soţul meu fără o umbră de neînţelegere. Acum doi ani l-am întîlnit pe acela pe care eram sortită sâ-l iubesc. Ne-am dat seama număidecît, voia să plec cu el, dar eu am refuzat. După aceea am făcut o pneumonie. Asta-i tot. Poate că mi s-ar putea reproşa, în numele anumitor principii, că mi-am jertfit tinereţea unui bătrân. (Către Garcin.) Dumneata crezi că este o greşeală? Trebuie să tac? (după. o ezitare): De acord.  Domnule, ai cumva o oglinjoară? (Garcin nu răspunde.) O oglinjoară, o oglinjoară de buzunar, orice? (Garcin nu răspunde.) Dacă mă laşi aşa de singură, fă-mi rost cel puţin de o oglinjoară. Ce supărător. (Cu deznădejde.) Rujul meu! Sînt sigură că m-am mînjit. Oricum, nu pot să stau fără oglindă o veşnicie. Lăsaţi-mă în pace. Mă înfricoşaţi. Vreau să plec! Vreau să plec! Ce vreti sa stiti? Voia să-mi facă un copil. Poftim, sînteţi mulţumiţi? Copilul l-am făcut totuşi. M-am dus şi-am stat cinci luni în Elveţia. Nimeni n-a ştiut nimic. Am născut o fata. Roger era cu mine cînd s-a născut, îl amuza să aibă o fetiţă. Pe mine nu. Aveam un balcon care dădea spre lac. Am adus o Piatră mare. Roger striga: „Estelle, te rog, te implor", îl detestam. A văzut totul. S-a aplecat peste balustradă şi a văzut rotocoalele de apă. Asta-i tot. M-am întors la Paris. Iar el a făcut ce-a vrut. Şi-a zburat creierii. Nu merita să facă atîta caz, soţul meu n-a bănuit nimic. (Pauză.) Vă urăsc. Sînt o laşă, sînt o laşă! (Pauză.) Dacă aţi şti cît va urăsc!

Nu vreau să rămîn singură. Olga l-a dus la dancing. Pe Pierre. Dansează împreună. Un mic prostănac. Mie-mi zicea: „apa mea vie". Mâ iubea. L-a dus la dancing.  Acum se întorc la locurile lor. Olga răsuflă din greu. De ce mai dansează? Nu cumva doar ca să slăbească? Bineînţeles că nu. Bineînţeles că nu-l iubeam: are optsprezece ani, iar eu nu sînt o corupătoare de minori. Era al meu. Era al meu. Işi apasă sinii enormi pe pieptul lui, îi suflă în faţă. Prichindelule, bietul meu prichindel, ce aştepţi ca sâ-I rîzî în nas? Ah! ar fi fost de ajuns să-i arunc o privire, şi n-ar mai fi îndrăznit ea niciodată... Oare într-adevăr eu nu mai sînt nimic?  Nu mai sunt nimic. Si nimic de-al meu nu mai e pe pamant. Tot ce-mi apartine e aici. Ei bine, care dintre voi ar îndrăzni sâ-mi  spună apa lui vie? Pe voi nu vă mai înşală nimeni. Ştiţi prea j bine că sînt o scîrnâvie. Gîndeşte-te la mine, Pierre, nu te gîndi decît la mine, apără-mâ; atîta vreme cît mai spui în gînd: apa mea vie, draga mea apă vie, nu sînt aici decît pe ; jumătate, nu sînt vinovată decît pe jumătate, sînt şi apă vie,  acolo, lînga tine. Uite ca e roşie ca o pătlăgea. Nu, zău, e cu neputinţă: de sute de ori am făcut haz amîndoi pe socoteala ei. Ce melodie e asta? îmi plăcea aşa de mult! Ah, e Saint Louis blues... Ei hai, dansaţi, dansaţi. Garcin, te-ai amuza dacă ai putea să-i vezi. Şi nu va şti niciodată c-o văd. Te văd, te văd, cu pieptănătura desfăcută, cu privirea rătăcită, văd că-l calci pe picioare. Să mori de rîs nu alta. Haide! Mai repede! Mai repede! El trage de ea, o împinge. E de-a dreptul indecent. Mai repede! îmi spunea: ce uşoară eşti! Haide, haide!(Dansează în timp ce vorbeşte.) Iţi spun că te văd. Ce-i pasă! Dansează trecînd prin privirea mea. Scumpa noastrâ Estelle! Ce-i cu asta, scumpa noastră Estelle? Ia mai taci! N-ai vărsat nici măcar o lacrimă la înmormîntare. I-a spus: „scumpa noastrâ Estelle". Are tupeu să-I vorbească despre mine. Haide, în ritm. Aş, nu-i în stare să vorbească şi sa danseze în acelaşi timp. Dar ce tot îi... Nu! Nu! Nu-i spune! Ţi-l cedez, ia-ţi-l, păstrează-l, fă ce vrei cu el, dar nu-i spune. (Se opreşte din dans.) Bun. Ei bine, acuma poţi să-l ţii pentru tine. I-a spus tot, Garcin: despre Roger, despre plecarea în Elveţia, despre copil, i-a povestit tot. „Scumpa noastra Estelle nu era..." Nu, nu, într-adevăr nu eram... El dă din cap cu un aer de tristeţe, dar nu s-ar putea spune că ştirea l-a zguduit. Acuma păstreaza-ţi-l. N-am să mă lupt cu tine nici pentru genele lui lungi, nici pentru aerul lui de fetiţă. Ha! îmi spunea apa mea vie, cleştarul meu. S-a dus, cleştarul s-a făcut ţăndări. „Scumpa noastra Estelle." Dansaţi! Hai dansaţi! în ritm. Un, doi. (Dansează.) Aş da orice ca sa mâ pot întoarce pe pămînt o clipă, numai o clipa şi ca să dansez (Dansează; pauză.) Nu mai aud bine. Au stins luminile ca pentru un tangou. De ce cîntă în surdină? Mai tare! departe e! Nu mai aud deloc... (Se opreşte din dans.) S-a isprăvit, pentru totdeauna. Pămîntul m-a părăsit. Garcin, uitâtela mine, ia-ma în braţe. Nu pleca! Eşti bărbat? Dar uitâ-te la mine, nu întoarce ochii, e aşa de neplăcut? Am un păr de aur şi, în definitiv, cineva s-a omorît chiar pentru mine. Te implor, va trebui, oricum, să te uiţi la ceva. Şi dacă nu la mine, o să te uiţi la statuia de bronz, la masă sau la canapele. Sînt totuşi mai plăcută de privit. Ascultă: am căzut din inimile lor aşa cum cade o păsărică din cuib. Ridică-mă de pe jos, ia-mă în inima ta, ai să vezi ce drăguţă o să fiu. Haide, ştie toată lumea c-am zvîrlit copilul pe fereastră. Cleştarul s-a făcut ţăndări pe pămînt, dar puţin îmi pasă. Nu mai sînt decît o piele. Te voi lua aşa cum eşti. Poate că te voi schimba. Asta-i tot ce vreau. Ce vrei să-ţi mai spun? Eu nu înţeleg nimic din toate istoriile astea încurcate. (Bate din picior.) Şi ce agasantă e toată povestea! 

Cu usile inchise

De Jean Paul Sartre

INES

(catre Garcin) Gura dumneavoastră. N-aţi putea să vă opriţi gura? Vi se suceşte pe sub nas ca o sfirlează. Iarăşi! Pretindeţi că sînteţi politicos, dar nu vă ţineţi muşchii feţei în frîu. Nu sînteţi singur aici şi n-aveţi dreptul să-mi impuneţi spectacolul fricii dumneavoastră.

(catre Estelle) acum 29 zile

Cine moare

de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi.

Tutungeria

de Fernando Pessoa (traducere Dinu Flamand)

Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.
 
Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inşi din această lume despre care nimeni

(Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?),
Voi daţi spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poţi cunoaşte,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre şi sub fiinţe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri şi albeşte pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.
 
Astăzi mă dau învins, de parcă aş fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aş mai împărţi altă fraternitate
Decât o despărţire, iar casa şi această parte a străzii
Ar deveni un şir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un şuierat din lăuntrul ţestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei şi un scrâşnet în oasele mele.
 
Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.
 
Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.
Educaţia ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la ţară croind planuri măreţe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.
Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?
 
Ce ştiu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu ştiu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Şi nenumăraţi alţii gândesc să devină acelaşi lucru, încât ar fi imposibil

Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reţine, cine ştie?, poate pe nici unul,
Şi numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâţia nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puţin cert?
Nu, nici în mine...
În câte mansarde şi ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înşişi care visează?
Câte aspiraţii înalte şi nobile şi lucide -
Da, cu adevărat înalte şi nobile şi lucide -,
Şi cine ştie, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Şi nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, şi probabil am să rămân aşa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuieşte acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru aşa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calităţi;
Totdeauna cel care aştepta dinaintea unui perete fără uşă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteţ de găini,
Şi auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puţ astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-şi verse peste căpăţâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia şi vântul ce-mi răvăşeşte părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din aşternut;
Însă ne trezim şi constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm şi iată că aparţine altuia,
Ieşim din casă şi vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar şi Calea Lactee şi Indefinitul.
 
(Tu mănânci ciocolată, puştoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Şi că toate religiile nu te învaţă mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuţa mea murdară, mănâncă!
Ce n-aş da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc şi, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut şi cu viaţa mea.)
 
Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puţin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de faţă,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puţin mă tratez pe mine însumi cu un dispreţ fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Şi rămân încuiat în casă fără cămaşă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă şi tocmai prin asta consolatoare,
Zeiţă elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă şi nefastă,
Prinţesă a trubadurilor, extrem de graţioasă şi colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată şi arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taţilor noştri,
Şi nu mai ştiu ce din categoria modernă - nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, şi inspiră-mă dacă poţi inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi şi nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră şi văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd maşinile care trec,
Văd fiinţe vii şi îmbrăcate care se intersectează,
Văd şi câinii care şi ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Şi toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)
 
Am trăit, studiat, iubit şi chiar am crezut,
Dar azi nu e cerşetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrenţele şi plăgile şi minciuna,
Şi mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,

(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o şopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din şopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.
 
Am făcut din mine numai ceea ce n-aş fi ştiut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezminţit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea şi m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai ştiam cum să-mi pun din nou costumul pe care

Mi-am zvârlit masca şi m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administraţie
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.
 
Esenţă muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aş mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conştiinţa de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un beţiv
Sau ca pe o rogojină furată de ţigani, ce nu merita doi bani.
 
Iată că Patronul Tutungeriei a ieşit în uşă şi a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziţia capului meu răsucit
Şi cu disconfortul sufletului care nu prea înţelege.
De murit, şi el şi eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu - câteva versuri.
După o vreme, va muri şi firma, vor muri şi versurile mele.
Ceva mai târziu va muri şi strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum şi limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi şi această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alţi sateliţi din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile şi să trăiască sub lucruri

Totdeauna un lucru în faţa celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile şi unul şi altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului

Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-şi cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Şi mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
 
Îmi aprind o ţigară gândindu-mă că le scriu
Şi trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îţi urmezi drumul pe care ai luat-o,
Şi mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate şi competenţă,
Că m-am eliberat de toate speculaţiile,
Şi că metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii.
 
Apoi mă răstorn pe scaun
Şi continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
 
(Dacă m-aş însura cu fata spălătoresei,
Poate că aş fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.
 
Omul a ieşit din Tutungerie (strecurându-şi mărunţişul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la uşă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves şi-a întors capul şi m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! şi universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal şi speranţă, iar Patronul Tutungeriei a surâs.