Am adormit aseara sentimental, m-a ajutat Mircea Micu. Dupa o zi in care nu m-am putut ridica din pat, ameteli, dureri de cap, de genunchi si de gat, la vremea visului am intins mana dupa Poemele sentimentale. Imi amintesc sigur ca la secunda dintre veghe si somn scriam o poveste.

Acum nu-mi amintesc nimic si scriu despre perfida memorie care imi ascunde gandurile.

In starea de nesomn-neveghe creez cel mai usor, dar niciodata nu notez, deoarece de fiecare data sunt absolut convinsa ca o sa-mi amintesc.

Banuiesc ca am gasit formularile perfecte pentru unele preocupari ale mele cu note de poveste. Uneori nu am habar cum ajung sa-mi las mintea tarata in unele meditatii. Eu nu am cautat acele subiecte, dar nu ma pot sustrage influentei societatii.

Si de curand m-am prins intr-o hora.

Am inceput cu yoga. Am citit Duhul adevarului al lui Gregoire de Kalbermatten.

Am mers ca insotitor la numerolog si am ascultat. Pe alocuri am recunoscut matematica si m-a cuprins ciuda ca am o personalitate incompatibila cu stiintele exacte.

Am participat la discutii despre metempsihoza si la marturisiri ale unor cunostinte care au cautat sa afle ce au fost intr-o alta viata.

De aia mintea mea danseaza frenetic, isteric si nu pot sa-i dau altceva de munca, ma asteapta sa-mi dea o incheiere.

Am o minte rabdatoare, uneori o las sa imbatraneasca in semne si meditatii pana ajung sa-mi pun ratiunea si simturile in echilibru. Atunci imi inlocuiesc Chanelul cu miros de intelepciune.

De cateva zile nu mai port Chanel.

Am incheiat. Toate aceste cautari, in trecut, in stele, in numere m-au ajutat sa constientizez viata prezenta. Pentru unii prezentul e prea banal, prea lipsit de mister si de determinari si atunci isi cauta implirile in alte vieti, trecute sau viitoare.

Nu am cautat acest subiect, dar ma bucur de constatarile pe care le-am facut, caci astfel am realizat ca si eu insami trebuie sa-mi dau determinari armonioase in ora vietii mele prezente.

Mi-am inceput ieri ziua cu gura cascata. Cu capul pe-o parte, cu buza strivita, am ascultat cuminte prin pozitia impusa despre Zamolxe si Tăblițele de la Tărtăria. Dentista mea e fascinata de ezoteric.

Doua ore mai tarziu, intinsa pe un scaun de masaj, cu dureri picante la sprancene, faceam schimb de impresii cu cosmeticiana mea care practica yoga, o anumita forma de yoga.

M-am surprins in dialogul ultim, urmarind expresia fetei.

Ce zic ezotericii? Cei care fac yoga sunt oarecum pionierii spiritului.

Am avut oarecum o reprezentare de sobolan care a purtat maladia spiritului intre yoghin si ezoteric.

Iar seara, am patruns intr-un loc lejer unde se practica, din cand in cand, teatru de garaj. La inceput m-a derutat vanzoleala, nu parea ca am patruns intr-un bar fara mese libere, ci intr-o camera unde s-au nimerit prea multe persoane deodata.

Am sezut pe un scaun inalt de bar si am sorbit un ceai verde dintr-o halba. Mi-am lasat ochii sa cuprinda oamenii, i-am permis constiintei sa se dea in stamba cu senzatii.

O secunda am avut impresia ca stau la taclale intr-o nuvela a lui Dostoievski. Barbile barbatilor, mobilierul, parchetul au declansat o serie de imagini retinute inchipuit de la lectura Noptilor albe sau Crima si pedeapsa. Am poftit apoi intr-o camera alaturata si l-a microfon s-a asezat Nucu Pandrea.

Pana ieri, nu am stiut cine este Nucu Pandrea. Iar seara trecuta l-am ascultat cantand la frunza, la muzicuta, spunand bancuri, citind poezii sau epigrame.

Entuziasmul s-a instalat usor la primul sunet scos la frunza, la muzicuta, deja am cascat gura, gestul nefiind rest al diminetii. La poezii si la epigrame am ras.

Imi amintesc o epigrama:

Mult stimată Veronică,

Eu credeam c-o ai mai mică,

Dar mărturisirea-ţi clară,

Din Gazeta Literară,

Dovedeşte elocvent

Că în chestia matale

Cu-adâncimi fenomenale

Intră-ntregul continent!

Veronicăi Porumbacu, la apariţia versurilor  O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!

La un moment dat, pentru a treia oara intr-o zi, am stat cu capul intr-o parte, acum datorita constiintei, care zgandarata de graiul si muzica lui Nucu Pandrea, a obligat inconstientul sa-mi redea unele persoane demult uitate. Mi-am amintit nostalgic de un bun povestitor de la Salcia, un sat din Mehedinti. Cu cat drag il ascultam si cu cata usurinta ne fascina. Rare asemenea persoane, iar momentele pe care le daruiesc nu stiu daca cunosc rasplata sufletelor distrate de propria carisma.

Aceasta intalnire cu Nucu Pandrea mi-a fost prilejuita de Aualeu Teatru si ma bucur foarte mult ca am ales sa inchei seara cum am inceput ziua: cu gura cascata.!

La spectacolul lui Caramitru si Malaele, Cate-n luna si in stele, l-am descoperit de Adrian Naidin. Stau si ma uit in gol acum, caci am de-a face, psihic, cu un vid lingvistic. Nu am cuvinte sa-mi formulez gandurile. Nu am pierdut aceasta indemanarea a mea de a torce cuvintele ca batranele lana, pur si simplu nu exista cuvinte care sa descrie frumusetea din sunetele redate de violoncel sau frumusetea vocii lui Adrian Naidin.

M-am minunat banal si tamp in timp ce aplaudam.

Sincer, sora mea mi-a atras atentia ca risc sa fac un atac de apoplexie.

Simteam cum ma sfarsesc de atata frumusete.

Mi-am capiat sufletul expunandu-l dintr-o data la atata splendoare artistica.

Apetenta asta a mea de stralucire intelectuala si sufleteasca imi poate provoca o afectare serioasa a sistemului nervos, pot risca sa-mi damblagesc inima.

Mi-am facut o carte de vizita din Tudor Gheorghe, Constantin Noica, rochie si fluviu. Oricare dintre, dintre fiinta sau obiect, aminteste prietenilor sau cunoscutilor de mine.

Apar in contemplari din mal de Dunare.

Apar in dorul calator al lui Tudor Gheorghe.

Apar in numele lui Noica.

Apar in fata dulapului unei dudui care isi alege tinuta pentru un spectacol.

Recunosc, gasesc putina placere in asta si ma fastacesc. Incerc sa alung din mine asemenea constructii ale constiintei, dar imi simt in continuare zambetul pe buze.

Am zambetul pe buze de aseara, caci aseara, in rochie, cu palarie, sal, manusi si pantof cu toc, am ascultat cantecele lui Tudor Gheorghe in cel mai nou spectacol al sau, Rapsod si lautar.

Am zambit tot timpul spectacolului, asta cand nu lasam sa ma acopar de coloratul meu ras. In chiar timpul spectacolului, simtind zambetul, simtindu-ma pe mine, mi-am zis ca aceasta extatica stare ma cuprinde destul de rar, dar intotdeauna la spectacolele lui Tudor Gheorghe.

Uneori ma las pe spate moale si ma simt atat de buna sufleteste. Si inchid ochii cu speranta ca inchid in mine si toata aceasta stare sufleteasca.

Cu acest spectacol, Tudor Gheorghe reaminteste romanilor autenticitatea cantecului popular. Mi se pare putin ciudat ca tinerii resping forma asta arhaica de cantare, caci prin cantecul nostru popular mai putem avea acces la felul cum batranii nostri isi explicau existenta, dar mai ales, ne arata cum luau parte la aceasta existenta. Iar versurile, melismele cantecelor vechi te indeamna intotdeauna spre iubire.

Iar manelele te indeamna intotdeauna spre despuiere.

Si ca preferinta, in mintile oamenilor destepti, gasim intotdeauna urme ale despuierii. Doar huliganii se grabesc sa se arate despuiati.

Experimentul lui Tudor Gheorghe, Tudor Gheorghe poate interpreta ca Nicolae Guta, dar Nicolae Guta niciodata nu va intepreta ca Tudor Gheorghe ne-a intristat in hohote de ras. Am ras in sala, am zambit datorita starii de bine, dar fiecare e constient ca valoarea si autenticitatea cantecului romanesc nu s-au uitat, ci au ars in constiinta stirpei asemenea bibliotecii din Alexandria.

Mai sunt unii rataciti care merg sa-l asculte uneori pe Tudor Gheorghe, un ultim pastrator al cantecului popular romanesc

Imi plac cartile, imi place obisnuinta care este cartea in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Forma cartii, foile cartii, mirosul cartii, toate ma fac fericita.
Imi plac hainele, imi place obisnuinta care este haina in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Materialul hainei, calitatea hainei, croiul hainei, toate ma fac fericita.
Aceste doua fericiri ale mele se ostenesc sa ma faca nefericita cand le port impreuna.
La cenacluri ma stanjeneste haina.
Domnisoara, dar ce rochie flu aveti!
La mese oficiale ma incomodeaza cartile.
Domnisoara, dar spuneti si dumneavoastra, doar ati citit atatea carti!
Purtate impreuna, fericirile mele ma umplu de dispret, caci pretutindeni oamenii ma dispretuiesc, pentru unii am o tinuta prea cocheta, iar pentru altii am o exprimare prea pretentioasa.
Iar eu ma plictisesc si cu unii, si cu altii, separat, imi cer scuze cartilor, imi cer scuze hainelor.
Cand particip la diferite activitati culturale este uneori nevoie sa-mi biciuiesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata monocrom in simturi, incat roseata din obraji e doar o falsa infatisare.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de cultura si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Cand particip la diferite activitati oficiale este uneori nevoie sa-mi biciuesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata somptuos in simturi, incat roseata din obraji e doar o tensiune crescuta.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de afaceri si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Nu-mi gasesc locul in nici o lume, viziunile lor de viata ma fac sa rad de cata tristete imi pot provoca. Ma fastacesc in hainele mele elegante si ma fastacesc in invataturile mele.
Nu mi-am dat seama pana acum, dar secunda asta e atat de limpede si imi lasa cunoasterea sa se completeze. Meseriile se dispretuiesc intre ele. Oamenii uita sa se admire in munca. Caracterele devin umbre pentru abilitati.
Meseria este o indeletnicire a omului.
Caracterul este un ansamblu de insusiri.
Meseria si caracterul nu se exclud, dar pot functiona separat, doar vointa sa fie, dar vointa presupune curaj, iar curajul cam ocoleste oamenii dependenti de iPhone si iPad.
Asadar, eu nu am locul meu, nu stiu unde mi-e locul, astfel am ajuns sa fiu doar un om cu blog, o persoana care a publicat o carte, o fata care a invatat sa fie eleganta, o domnita care stie sa manance boabe de mazare cu mana stanga.
Asta sunt eu, Dunia Tuel, atat de felurita, atat de imprumutata, fireste smintita innascuta.